luni, 10 octombrie 2011

de la Parintele Adrian Fageteanu

" Dumnezeu foloseşte două braţe pentru salvarea noastră: mila şi dragostea. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.  "
Avva Adrian: Cuvinte de folos
 
. Canonul 47 apostolic: Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat, sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi. (Canoanele 46, 49, 50 apostolice; 8, 19 sinodul I ecumenic; 7 sinodul II ecumenic; 84, 95 Trulan; 32 Laodiceea; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 81 Vasile cel Mare).
Cine a dat acest canon? Apostolii? Nuuu! Duhul Sfânt l’a dat! Duhul Sfânt este Cel care cere caterisirea celor care „iau în râs crucea şi moartea Domnuluiu”, nedesluşind între ceea ce este curat şi ce este necurat! Ei trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat, în pricinile nehotărâte, ei trebuie să ia parte la judecată şi vor judeca după aşezămintele Mele şi legile Mele vor păzi...” (Iezechiel 44, 23-24)
Şi cum deosebeşti preoţii mincinoşi de cei adevăraţi? Cum faci diferenţa între un preot şi un popă? De te vei duce la un popă cu vreun necaz sau supărare, el îţi va spune negreşit că suferinţa ta vine de la altcineva, care ţi’a dorit răul, iar pentru îndepărtarea ei sunt de trebuinţă nişte dezlegări, rugăciuni. Contra cost, bineînţeles! Popa va prefera întotdeauna moneda credinciosului în locul mântuirii lui! Dacă însă vei ajunge la un preot, acela îţi va arăta că adevărata cauză a răului abătut asupra ta sălăşluieşte doar în tine şi că tu trebuie să te rogi şi să te îndrepţi mai întâi–(Sfinţii Părinţi spun că mântuirea oamenilor depinde de virtuţile lor!). Dacă doar plăteşti pentru rugăciune, iar tu nu te rogi, nu devii mai bun şi nu te foloseşti cu nimic!
 
. De ce nu mai sunt preoţi, ci doar popi? Ce scrie în Evanghelia de la Matei, la sfârşitul ultimului capitol? Cum citeşti?
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându’le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându’le să păzească toate câte v’am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. (Matei 28, 19-20).
„Mergând”, zice Mântuitorul, să’i înveţi pe credincioşi! Adică mergând din casă în casă şi aflându’le necazurile, nu stând în biserică şi aşteptând să vină enoriaşii la tine. Dacă au trebuinţă de botez – să vină la biserică! – de voiesc să se cunune – să vină la biserică! – iar de se întâmplă să  moară, aşijderea să facă! Hristos străbătea toată ţara cu piciorul, iar preoţii noştri nu merg nici măcar până la marginea parohiei lor, darămite în căutarea aproapelui pierdut!
 
. Nu dispreţuiţi cartea! Când Hristos i’a trimis pe Apostoli în lume, le’a zis: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”. Dar ca să înveţi pe alţii trebuie să fii tu însuţi învăţat. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de autoritate teologica şi viaţă duhovnicească! Nu trebuie să uităm că mai mult au făcut pentru Biserică marii teologi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gura de Aur, decât orice pustnic!
 
. Nu este bine a ne împărtăşi mai des decât a ne spovedi. Când a păcătuit Iuda prima oară? (şi poate la fel de grav ca atunci când L’a vândut pe Hristos!). Când a furat „împărtăşania” la Cina cea de Taină! Pentru că Mântuitorul încă nu spusese: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, când el a întins mâna în blid!...
Iar tâlharul de pe cruce, nu prin împărtăşanie, ci prin mărturisire şi pocăinţă a intrat în rai! „Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre..Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte’mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. (Luca 23, 41-42).
Şi pe mine m’a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca athoniţii. Şi i’am răspuns că atunci când voi trăi ca cei de la Athos, o să mă împărtăşesc ca şi ei.
 
. Ce este urâciunea pustiirii? „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s’a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24,15). Să înţeleagă că ecumeniştii sunt urâciunea pustiirii! Şi cei cu apocatastaza, care îl vad pe Dumnezeu doar bun–nu şi drept–şi aceia tot urâciunea pustiirii sunt, iar în zilele noastre sunt destui din aceştia, care nu propovăduiesc dreptatea Domnului.
 
. Hristos spune că doar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. (Matei 24, 13). Şi într’alt loc (Matei 5, 39): „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”. Aşadar nu cel care va brava şi se va arunca orbeşte împotriva răului, fără chibzuinţă şi înţelepciune, nu acela, ci cel care va răbda până în sfârşit, doar acela se va mântui. Aşadar rugaţi’vă pentru înţelepciune! Rugăciunea voastră să fie: Luminează’mă, învaţă’mă, înţelepţeşte’mă, întăreşte’mă Tu Doamne! De ce? Pentru că înţelepciunea noastră, cea lumească, nu ne poate feri de cursele viclene ale potrivnicului diavol! De ce? Pentru că Hristos a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic!”. (Ioan 15, 5). Nu trebuie să’i semănăm lui Petru, când a spus: şi de ar fi să mor împreună cu Tine, (eu) nu mă voi lepăda de Tine”! (Matei 26,35). Mereu „eu, eu, eu”! Mai bine i’am cere lui Dumnezeu: Tu Doamne luminează’mă, învaţă’mă, înţeleţeşte’mă şi întăreşte’mă! Învaţă’mă să fac voia Ta”, pentru că singuri nu vom putea face nimic! Nici n’o să te mântuieşti vreodată singur. Roagă’te întotdeauna pentru aproapele tău!
 
. Aşa cum Hristos este capul Bisericii şi bărbatul este capul familiei. Dacă femeia devine cap, se strica rânduiala şi se pierde mântuirea. Cum Hristos şi’a mântuit Biserica, aşa şi bărbatul trebuie să’şi mântuiască familia. Pentru că, numai mântuindu’ţi familia vei dobândi viaţă veşnică şi tu! La fel cum căpitanul părăseşte ultimul corabia ce se scufundă şi tu trebuie să ai grijă de mântuirea ta abia după ce’ai salvat sufletele familiei tale mai întâi!
. Nu poţi să te mai rogi din cauza grijilor veacului acestuia? Atunci adu’ţi aminte că lumea Vechiului Testament dădea zeciuială din toate ale sale. Fă asemenea şi dăruieşte şi tu Domnului, măcar a zecea parte din timpul tău, în rugăciune!
 
. Cum te mântuieşti?... Pune măcar început bun vieţii tale! Maria Magdalena, după ce Mântuitorul a scos şapte diavoli din ea, a pus început bun vieţii sale şi L’a urmat pe Iisus. Citeşte în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să’ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca să nu te întorci la greşelile ce le’ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Mila lui Dumnezeu, canoanele, lacrimile şi nevoinţa vor mântui omul, dar începutul bun a toate este a nu mâhni pe aproapele tău. Pentru că de la aproapele îţi vine şi mântuirea, dar şi osânda!
 
. Ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să’i contrazic. De ce? Pentru că Hristos, atunci când ucenicii I’au cerut să’i înveţe să se roage, nu i’a învăţat „Doamne Iisuse”, ci „Tatăl nostru”! Aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că atunci când rostim Rugăciunea domnească ne rugăm şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri. (Gramatica română n’a preluat însă exact sensul original al acestei rugăciuni. Textul corect ar fi: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”, altfel îţi poţi ruga osânda foarte uşor!).  Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde sub masca binelui.
 
. Să ştiţi că strâmtorări mai mari decât în primele trei secole vor veni, şi mult mai mari ca cele din anii comunismului. Dar să nu uitaţi că atunci când creştinismul părea răpus, atunci a dat cei mai mulţi sfinţi, pentru că prigoana şi strâmtorarea nasc sfinţenie. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
. În vremurile de azi nu’i mai poţi uni nici pe creştini, nici pe monahi, nici pe vlădici. Mă tem pentru că atunci când furtuna provoacă dezastre, ea loveşte copacii de la vârf, nu pe cei de jos. „Bate’voi păstorul şi se vor risipi oile” (Marcu 14, 27)...   
. Francezii, când şi’au dat seama că nici Linia Maginot nu’i va putea opri pe germani în înaintarea lor, au strigat: „Sauve qui peut!”. Cred că şi acum salvarea va fi cam la fel: scapă cine poate! 
 
. Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n’o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum vin vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pe vremuri pustnicii şi călugării se retrăgeau în păduri. Dar care sunt astăzi cele mai de nepătruns păduri? Toate marile oraşe, unde nici vecinul tău de pe scară nu ştie de tine! (aceasta şi din cauza răcirii dragostei!).
 
. Nu trebuie să hotărâm noi canonizarea celor din închisori. Numai Dumnezeu poate face asta. Doar El alege  momentul. La mânăstirea Neamţ s’a ridicat trotuarul şi pământul a dat la iveală moaştele unui sfânt. Iar acesta nu s’a ridicat singur: Dumnezeu a ales momentul proslăvirii lui. La fel, într’o peşteră din Efes au fost găsite trupurile unor sfinţi, dar numai după ce zăcuseră acolo câteva sute de ani.
 
. Germenele creştinismului oriental a fost sângele martirilor şi nu propovăduirea. Cei din Africa de nord însă, erau necăjiţi pentru că n’aveau nici un mucenic. Şi s’au dus unii dintre ei la Roma, ca să moară, crezând că astfel vor deveni sfinţi. Însă Biserica, nu numai că nu i’a canonizat, dar i’a şi excomunicat. Pentru că au bravat, căutându’şi inutil moartea. Să luăm aminte, ca nici noi să nu cădem în ispita aceasta şi să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu.

In seara aceasta, pe la ceasurile opt, avva Adrian a plecat sa se intalneasca cu Dumnezeu! Peste o luna ar fi implinit 99 de ani pamantesti! Sambata la amiaza itrupul sau va fi ingropat la manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l numere intre dreptii Lui!
 
. Câţi creştini sunt în România? Puţini...Doar cei care ţin legătura cu duhovnicul, se mărturisesc şi se împărtăşesc. Statisticile nu spun niciodată adevărul: se’mpărtăşesc oare toţi cei 87% care se declară ortodocşi? Plinesc ei oare poruncile lui Dumnezeu?
 
. Avortul este mai mult decât o crimă pentru că este şi o lipsire de posibilitate a mântuirii! Din cauza aceasta asupra noastră va veni strâmtorare mai mare decât asupra altor neamuri, pentru că am omorât milioane de vieţi prin avorturi şi nu le’am lăsat să dobândească viaţă veşnică. „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16,16).
 
. Pot face vreun rău vrăjile asupra omului credincios, care are grijă de sufletul său şi se cuminecă?
Nu, cu condiţia ca acesta să’şi pună toată nădejdea în Dumnezeu şi nu în oameni.
 
. În inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Când eşti lovit din toate părţile, când toţi te urăsc şi’ţi doresc moartea, atunci îţi dai seama că El niciodată nu te părăseşte! Acolo, în închisoare, preţuiai toate darurile lui Dumnezeu: preţuiai cele două felii de pâine prin care vedeai cerul, preţuiai chiar şi aerul proaspăt tras prin crăpătura uşii. Aveai nevoie de mâncare în temniţă, dar, mai presus de toate, aveai nevoie de cuvantul lui Dumnezeu. Pentru că în închisoare nu mai exişti: doar Hristos te ţine în viaţă, numai prin El trăieşti. Când am ieşit de la Aiud, am aflat că mama–cum nu mai ştia nimic de mine–atunci când dădea pomelnicul preotului, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi! Şi avea mare dreptate: acolo în puşcărie, eram şi viu şi mort...
 
. În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul... începe pocăinţa.
 
. Ştiu Psaltirea pe de rost, dar de fiecare dată mă minunez de sensurile ei. Mereu descopăr câte ceva nou şi mereu aud lucruri pentru prima dată în psalmi!
 
. La nunta din Cana, Maicii Domnului i s’a făcut milă de miri, că erau săraci. Iisus face pentru ei prima minune (la rugămintea maicii Sale!), iar ucenicii, care până atunci îi spuneau doar Învăţător, şi’au dat seama că El era Hristosul şi L’au numit de atunci Mesia.
 
. Sfântul Paisie Velicikovski este român! Dacă a slujit poporului român, este român!
 
. Dumnezeu foloseşte două braţe pentru salvarea noastră: mila şi dragostea. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire. 


duminică, 18 septembrie 2011

Parintele Porfirie

Părintele Porfirie Kavsokalivitul – “Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi a străvederii”


E vremea Postului Mare, o vreme de rugăciune pe care fiecare şi-o asumă după putinţă şi cu discernământ. Rugăciunea, ca de altfel toate nevoinţele ortodoxe, este un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu, nu un scop în sine. Prezentăm un fragment din autobiografia Părintelui Porfirie Kavsokalivitul, în care putem observa cu câtă simplitate, cu câtă delicateţe se raportează monahul athonit la vizita harului – rodul rugăciunii şi al ascultării.
La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metaniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.
Aşadar intră Macarie, Macarudas, în biserica centrală a Schitului. În urma lui deschise uşa Bătrânul Dimas şi intră şi el în biserică. Se opri puţin ca să-şi aranjeze strana pentru slujbă, crezând că nimeni nu-l văzuse. Iar eu m-am pierdut în spatele scăriţei, şi nevăzut şi cu sfială am intrat în biserica centrală. Am mers şi m-am închinat icoanei Sfintei Treimi. Apoi m-am întors şi m-am aşezat deoparte. La chemarea preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste…” s-au împărtăşit mulţi părinţi. Am pus metanie şi m-am împărtăşit şi eu. Din momentul în care m-am împărtăşit, m-a pătruns o nemăsurată bucurie, o nestăvilită însufleţire.
După slujbă am plecat în pădure de unul singur, plin de bucurie şi de extaz duhovnicesc. Nebunie! Îmi mărturiseam cu mintea mulţumirea în faţa lui Dumnezeu, în drum spre colibă. Cu patos, alergam prin pădure şi făceam salturi din pricina bucuriei. Am deschis braţele, întinzându-le cu însufleţire, cu putere, şi am strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeuleee! Slavă Ţie, Dumnezeuleee!”. Da, mâinile mele rămăseseră înţepenite, se făcuseră ca osul, lemn, şi deschise drept, formând împreună cu trupul semnul crucii. Adică, dacă m-ai fi văzut din partea din spate, ai fi văzut o cruce. Capul îmi era ridicat către cer, pieptul se întindea cu mâinile gata să pornească spre cer. Locul în care se află inima începu să se zbată. Ceea ce vă spun este adevărat, am trăit aceasta. Cât timp am fost în această stare, nu ştiu. Când mi-am revenit, aşa cum am fost mai înainte, mi-am coborât mâinile şi, tăcut, am pornit iarăşi cu ochii scăldaţi de lacrimi.
Am ajuns la chilie. Nu am luat gustarea potrivit obiceiului ce-l aveam. Să vorbesc, nu puteam. Am mers în biserică, însă nu am psalmodiat, aşa cum obişnuiam, anumite cântări umilincioase. M-am aşezat în strană şi spuneam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Stăpânirea harului continua, însă mai liniştit. Mă copleşise emoţia. M-a descătuşat în lacrimi. Curgeau nesilite din ochii mei, de la sine. Nu le doream, însă ele au venit din pricina emoţiei pentru vizita lui Dumnezeu. Ele nu au încetat până seara. Nu puteam psalmodia, nici gândi, nici vorbi. Iar dacă s-ar fi aflat altul acolo, nu i-aş fi vorbit. Aş fi plecat pentru a fi singur.
Un lucru este sigur, Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi pe cea a străvederii, în clipa în care el însuşi se ruga în pronaosul Sfintei Treimi, biserica centrală a kavsocaliviţilor. Trăirea pe care am avut-o atunci nu am cugetat-o vreodată, nici n-am aşteptat-o. Bătrânii mei nu-mi vorbiseră niciodată despre aceste harisme. Ei ţineau această tradiţie. Nu mă învăţau prin cuvinte, ci prin starea lor. Citind vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor, putem vedea harismele pe care li le dăruia Dumnezeu. Părinţii nu-L sileau pe Dumnezeu, nu cereau semne, nu cereau harisme. Eu nu mi-am zis niciodată, credeţi-mă, că poate voi primi vreo harismă de la Dumnezeu! N-am cugetat niciodată în felul acesta. Şi ceea ce niciodată n-am gândit mi s-a înfăţişat dintr-o dată, iar eu nu i-am dat niciodată importanţă.
În după-amiaza aceleiaşi zile, am ieşit din biserică. M-am aşezat pe bordură şi priveam marea. Se apropia momentul în care veneau de obicei Bătrânii mei.
În locul în care priveam să văd dacă nu cumva vin, i-am văzut ivindu-se (în chip real, n.tr.). I-am văzut coborând pe o cărare de piatră stâncoasă. Dar acest loc era îndepărtat şi firesc ar fi fost să nu-i pot vedea. I-am văzut prin harul lui Dumnezeu! Era pentru prima dată când trăiam un asemenea lucru. M-am avântat, am alergat şi le-am ieşit înainte. Le-am luat desagile.
- Cum de-ai ştiut că venim? m-a întrebat Stareţul.
Eu nu am spus nimic. Însă atunci când am ajuns la chilie, m-am apropiat de Stareţ, de Părintele Panteleimon, în taină şi ferindu-mă de Părintele Ioanichie, şi i-am spus:
- Părinte, nu ştiu cum să-ţi spun pe înţeles. În timp ce vă aflaţi în spatele muntelui, eu v-am văzut încărcaţi cu desagile şi am alergat. Muntele era ca de sticlă şi puteam vedea în spatele lui.
- Bine, bine, a spus Stareţul, nu da importanţă acestor lucruri, nici să nu mai vorbeşti despre ele pe undeva, căci vrăjmaşul caută prilej pentru ispitire!
(Din Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul – „Viaţa şi cuvintele”, Sf. Măn. Hrisopighis, Hania, 2003, traducere şi prezentare de Ivan Dumitru).

sâmbătă, 3 septembrie 2011

de la parintele Porfirie

Dumnezeu a pus in sufletul omului o putere; de om atarna cum o intrebuinteaza, pentru bine sau pentru rau. Daca asemanam acea putere cu apa, binele cu o gradina plina cu flori, copaci si iarba, iar raul cu o gradina plina cu spini, atunci se poate intampla aceasta: cand indreptam apa spre gradina cu flori, atunci toate inverzesc, cresc, infloresc, invie; in acelasi timp, spinii, pentru ca nu sunt udati, se usuca si pier. Si invers.
  Nu-i nevoie, deci, sa va ingrijiti de spini. Nu va lasati prinsi de urmarirea raului. Asa ne vrea Hristos, sa nu ne ingrijim de patimi si de vrajmasul. Indreptati apa, adica toata puterea sufletului vostru, catre flori, si atunci va veti bucura de frumusetea, mireasma si racoarea lor.
  Nu ajungeti sfinti vanand raul. Lasati raul. Sa priviti catre Hristos, iar El va va mantui. In loc sa stati in afara usii si sa alungati raul. mai bine dispretuiti-l, nebagandu-l in seama. Navaleste asupra voastra raul? Voi daruiti-va toata puterea launtrica binelui, adica lui Hristos."

luni, 20 iunie 2011

Minuni ale Maicii Domnului

In urma cu cativa ani, pe cand lucram la Centrala de la Cernavoda, am trait cu totii o experienta deosebita. Iata, colegul Stelian se casatorise si adoptase fetita sotiei lui din prima casatorie. Fetita era in clasa a treia cand incepe povestea noastra. Impreuna cu alti copii s-a urcat intr-o remorca sa mananve struguri. Tractoristul a sosit si a pornit tractorul fara sa-i lasa sa coboare pe copii, din rautate, ca sa le dea o lectie, cine stie? Unii au apucat sa sara, dar fetita lui Stelian nu a avut acest noroc, remorca a prins-o si una din roti i-a trecut peste bazin. A fost dusa la spitalul din Medgidia unde, in urma investigatiilor, i s-a constatat ruptura de bazin in mai multe locuri si deplasarea tuturor organelor interne in sensul in care o traversase roata. Jumatate nebun de durere, Stelian a venit la servici sa-si ia zile libere si, intalnindu-ne pe hol, m-a luat de mana si a tipat la mine “Maria, imi moare fata!”. Nu stiu de unde mi-a venit, dar i-am spus “Vorbesti prostii, copilul este bine”, desi afalsem si eu despre cat de disperata era situatia. Mi-am luat si eu o zi libera si am mers acasa, am aprins tamaie, m-am asezat in genunchi si m-am rugat plangand ore in sir pentru acea farama de om. La un moment dat am ridicat ochii si am vazut un pat de spital, o lumina mare asezata pe pat si la capataiul ei o forma omeneasca de o frumusete care mi-a taiat suflarea. Era Maicuta (uite, si acum, cand scriu, am inceput sa plang de fericire) si mainile ei erau deasupra luminii de pe pat de parca o binecuvanta. M-am uitat pe fereastra si am vazut ca soarele aproape rasarea si atunci am realizat ca e dimineata si trebuie sa plec la munca. La servici, Stelian a aparut dupa pranz, a venit la mine si m-a intrebat “ce-ai facut?”, “m-am rugat”,i-am raspuns. Am aflat atunci toti ca de dimineata fata lui si-a scos perfuzia si a plecat sa vorbeasca la camera de garda pentru ca-i era foame. Au luat-o si i-au repetat toate analizele. Prin puterea Sfintei Fecioare toate organele se asezasera la locul cunoscut si ruptura de bazin nu a mai aparut la nici o radiografie. Am mers apoi impreuna cu Stelian la preotul meu duhovnic si de atunci viata lui s-a schimbat. Poate pentru ca de atunci am vazut si altele, la fel de minunate, pe care le voi spune nepotului meu cand va fi mare…

Rugaciune

Preot ILARION ARGATU
(1913 - 1999)

Rugaciune   :
"Iarta-ma, Doamne:
- pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!
- pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!
- pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!
- pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!
- pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!
- pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
- pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
- pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!
- pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
- pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit!
- pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc!
- pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!
- pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta Doamne si a Imparatiei Tale Divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea infinita,Te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!

Iti multumesc, Doamne: pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine!
- pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!
- pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!
- pentru tot ce prin harul Tau am inteles!
- pentru lumina pe care am sorbit-o in adancul meu!
- pentru iertarea pe care daruind-o, am dobandit pace!
- pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!
- pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
- pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei!
- pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!
- pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-Te!
- pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!
- pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale divine!

Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbandu-se prin casa mea imi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele si ale familiei mele în Numele lui Iisus,

Amin  !